Marquez, ai gresit...

De multi ani nu mai contrazic pe nimeni. Am invatat sa ascult ca sa inteleg si nu ca sa conving.

Cu atat mai putin as intra intr-o polemica nedreapta cu Marquez.

Dar in noaptea asta e altfel. Sufletul imi spune o altfel de poveste. Una pe care numai el o poate spune asa.

In noaptea asta nu mai vreau nici pozitivism, nici spiritualitate, nici evolutie.
Vreau ceea ce, de fapt, am vrut mereu: autenticitate.
Asadar, draga Marquez, da-mi voie sa te contrazic cand spui "zambeste chiar si atunci cand esti trista caci nu stii niciodata cine se poate indragosti de zambetul tau".
Da. Nu stiu. Si nici nu ma intereseaza!
E simplu ca un barbat oarecare sa se indragosteasca de o femeie frumoasa, de un zambet larg, de o aparitie fascinanta. Dar eu nu vreau un astfel de barbat oarecare.
Eu nu vreau sa ma iubeasca pentru un zambet fals care incearca stangaci sa mascheze o suferinta reala. Pentru ca eu nu vreau un astfel de barbat.

E usor sa iubesti frumosul si binele, disponibilitatea si sustinerea. E usor sa iubesti zambetul.

Doar ca barbatul vietii mele, acela, cu adevarat, se va indragosti de mine in cea mai proasta zi a mea, atunci cand ochii imi sunt rosii de plans si parul imi sta ravasit in toate directiile, exact ca sufletul; el se va indragosti de o femeie reala nu de un zambet fals; el va fi acela care va vibra la umanitatea mea nedisimulata.

El, acel barbat al vietii mele, va fi acela care nu va incerca sa gaseasca solutii la tristetile mele, sa rezolve ceva ce nu poate oricum rezolva, pentru ca rezolvarea e mereu tot la mine, e acela care va gasi puterea de a ma imbratisa tacut si ma va lasa sa plang pana la epuizare cu capul pe pieptul lui intr-o desavarsita prezenta a inimii.

Si dimineata, cand soarele va usca ultima lacrima, nu imi este frica ca nu va iubi zambetul meu.

...by Consuella Efrim